Dreptul La Respect Al Persoanei Diagnosticate Cu Cancer

A vorbi despre dreptul la respect al persoanei cu cancer poate părea neimportant pe lângă dificultatea drumului pe care îl are de parcurs cineva după primirea unui astfel de diagnostic. Şi totuşi… atunci când omul bolnav este tratat ca un obiect de către personalul medical (sau de o parte a lui, pentru că am auzit şi de medici care îşi fac cu adevărat datoria şi nu uită să fie Oameni), privit ca şi cum nu are nici o şansă de supravieţuire de cei din jur care au prea puţine informaţii pentru a gestiona situaţia, când este exclus din societate de către angajatorii cărora nu le convin concediile medicale dese pe care acesta trebuie să şi le ia, efectele psihologice asupra celui în cauză pot fi devastatoare.

Pe lângă faptul că se trezeşte cu o boală temută persoana mai are de înfruntat şi reacţia negativă, uneori chiar umilitoare, a celor din jur. Dacă aceste răspunsuri din partea mediului sunt extrem de negative, dacă persoana nu este sprijinită să le facă faţă sau dacă este extrem de sensibilă la reacţiile celorlalţi o pot face chiar să renunţe la a mai lupta pentru propria viaţă, ca şi cum şi-ar spune: „Nu vreau să mai trăiesc într-o lume în care sunt tratat astfel.”

Factorii sociali sunt, în general, mult prea puţin protectori cu respectul nostru faţă de sine, chiar și la oamenii sănătoși: începând de la atitudinea părinţilor, a colegilor de clasă, a profesorilor, ulterior a colegilor de muncă, a familiei extinse şi a partenerului de viaţă şi, terminând cu experienţele de viaţă pe care le traveresează fiecare, avem nenumărate ocazii de a ni se ataca dreptul la (propriul) respect. Şi trebuie să învăţăm să ni-l păstrăm.

Dacă la toate aceasta se adaugă şi diagnosticarea cu cancer, lucrurile devin mult mai grave. Drumul pe care îl are de parcurs persoana cu acest diagnostic, spaima asociată viitorului ce devine imprevizibil, atitudinea compătimitoare a prietenilor sau, şi mai rău, faptul că aceştia îl lasă singur pentru că nu ştiu ce să îi spună, atitudinea unora dintre medicii suprasolicitaţi de numărul mult prea mare de bolnavi aflaţi la uşa lor, dificultatea tratamentului care necesită o rezistenţă fizică şi psihică pe termen lung constituie tot atâţia factori care scad stima de sine a bolnavului şi, ca urmare, motivaţia de a lupta pentru propria sănătate. Pentru a răspunde eficient acestor situaţii şi a veni în sprijinul persoanelor care se confruntă cu astfel de experienţe dure de viaţă, este o mare nevoie de derularea unor programe de educație emoțională, psihoterapie, grupuri de suport al căror principale scopuri să fie creşterea stimei de sine.

Am lucrat timp de aproape trei ani într-un Centru de consiliere psihologică, juridică și pe teme de asistență socială numit Oncosuport. Conștientizând această nevoie, acolo desfășuram şedinţe de terapie individuală sau de grup în care participanţii aveau ocazia de a-şi împărtăşi experienţele de viaţă şi de a învăţa noţiuni de sănătate psihologică care să îi ajute să se protejeze de toţi factorii umilitori sau degradanţi cu care se pot întâlni datorită diagnosticului lor.

„Mă priveau ca şi cum eram deja moartă”, spunea o doamnă după ce a primit diagnosticul „cancer”, referindu-se atât la personalul medical, cât şi la cei apropiaţi. Aceasta îi răpeşte din start persoanei dreptul la viaţă. Da, cancerul este o boală gravă, dar, depistată la timp, este vindecabilă. În grupurile de suport pe care le-am organizat pentru pacienții oncologici am întâlnit persoane cărora medicii le mai dăduseră 2-3 luni de trăit acum 5-6 ani de zile!

În consecinţă, nu avem nici un motiv să le răpim acestor persoane speranţa, privindu-le ca şi cum deja au trecut în lumea cealaltă sau ca fiind inferioare celor sănătoşi. După cum spuneau beneficiarii serviciilor Centrului Oncosuport, ei percep atitudinea noastră din modul în care le vorbim sau din comportament. Şi au mare nevoie să îi respectăm, să credem în vindecarea lor şi să îi ajutăm în clipele grele ale tratamentului, oferindu-le sprijinul necesar. Au nevoie să le vorbim despre boală doar cât e necesar pentru tratament. Apoi să le fim alături pentru a-şi continua viaţa ca şi înainte, toate domeniile ei: personal, social, profesional. Să îi ajutăm să-şi abată din când în când mintea de la boală, probleme financiare, durere, anxietate şi tristeţe şi să se orienteze şi sănătate, încredere, bucurie, seninătate, Viaţă.

Nimeni nu crede că merită mai puţin stima celor din jur şi nici nu se respectă pe sine mai puţin dacă are o boală, indiferent că e vorba de un simplu guturai sau un diabet. Nimeni nu e egal cu boala sa. Fiecare om este mult mai mult decât toate bolile, problemele şi chiar decât toate reuşitele pe care le-a avut vreodată.

Aşa că, dacă aveţi printre dumneavoastră o persoană care se confruntă cu această boală, arătaţi-i acelaşi respect ca şi înainte de a afla că s-a îmbolnăvit. Învăţaţi-o să nu transforme boala într-un element de identitate, să nu se definească prin boala ei. Ajutaţi-o să nu îşi pună eticheta „cancer”, ca şi cum aceasta ar anula tot ceea ce a fost ea în trecut. Are aceleaşi calităţi ca şi înainte de diagnostic. Şi aceleaşi drepturi. Iar dreptul la respect este unul dintre ele – poate chiar primul.

Psiholog Patricia Cihodaru

Patricia